O scrisoare pierdută

Într-un oraș de munte, „în capitala unui județ de munte”, se pregătesc alegerile. Ștefan Tipătescu, prefectul, e amantul Zoei Trahanache, soția lui Zaharia Trahanache, președintele mai multor comitete și comiții. Nae Cațavencu, avocat și director de ziar, a găsit o scrisoare de dragoste de la Tipătescu către Zoe și amenință că o publică dacă nu e propus candidat. Trahanache descoperă la rândul lui un „plastograf” — el crede că scrisoarea e falsificată.

Zoe îl imploră pe Tipătescu să cedeze și să-l susțină pe Cațavencu. Prefectul refuză, apoi cedează în fața ei. Farfuridi și Brânzovenescu, cei doi politicieni fricoși, bănuiesc o trădare. De la centru vine însă o depeșă: candidatul partidului e altcineva — Agamiță Dandanache.

La întrunirea electorală, Farfuridi ține un discurs incoerent, iar Cațavencu unul patetic despre progres și industrie. Trahanache anunță numele candidatului trimis de la centru: Dandanache. Se iscă scandal, se sting luminile, se încaieră, iar Cațavencu pierde pălăria cu scrisoarea în ea.

Cetățeanul turmentat, care găsise scrisoarea și o pierduse, o găsește din nou și i-o înapoiază Zoei — „că e a dumneavoastră”. Fără armă, Cațavencu e neputincios. Dandanache, care câștigase la rândul lui prin șantaj cu altă scrisoare, e ales în unanimitate. Zoe îl iartă pe Cațavencu și îl pune să conducă festivitatea. Piesa se încheie cu împăcarea generală și cu un cadril: „Da' ce-avem noi cu Europa?... Noi avem ai noștri.”

• ·Ambițios și lipsit de orice principiu: șantajează în numele „binelui public”.
• ·Demagog: discursul lui e o cascadă de vorbe fără sens, cu pauze pentru efect.
• ·Lingușitor când pierde: la final acceptă imediat să conducă festivitatea în cinstea rivalului.

„Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.”

• ·Aparent naiv, de fapt cel mai calm și mai eficient dintre toți: el rezolvă criza.
• ·Tic verbal: „Ai puțintică răbdare!” — marca lui în piesă.
• ·Preferă să creadă că scrisoarea e falsificată; comoditatea lui e o formă de inteligență politică.

„Ai puțintică răbdare!”

• ·Energică, hotărâtă: obține de la Tipătescu tot ce vrea.
• ·Singura care are, de fapt, putere reală în piesă — bărbații se supun deciziilor ei.
• ·Generoasă la final, din calcul: iertarea lui Cațavencu închide scandalul.

• ·Autoritar și impulsiv, tratează județul ca pe „moșia lui”.
• ·Se lasă condus de Zoe — puterea lui publică e anulată de dependența privată.

• ·Senil, confuz, dar câștigător: a ajuns candidat tot prin șantaj cu o scrisoare.
• ·Formula lui Călinescu îl fixează definitiv și se citează la caracterizare.

• ·Polițaiul care servește pe oricine e la putere.
• ·Replica lui despre steaguri („famelie mare, renumerație mică”) e o mostră de corupție mărunta acceptată.

„Curat murdar!”

• ·Nu știe cu cine votează: „Eu cu cine votez?”
• ·El găsește și înapoiază scrisoarea — hazardul, nu politica, rezolvă intriga.

„Eu cu cine votez?”

Scrisoarea pleacă de la Zoe, trece pe la Cațavencu, la Cetățeanul turmentat, și se întoarce la Zoe. Nimic nu s-a schimbat. Circularitatea e demonstrația tezei: sistemul se autoconservă.

Comic de situație (scrisoarea care se pierde de două ori, qui-pro-quo-urile), comic de caracter (fiecare personaj e un tip), comic de limbaj (ticuri verbale, greșeli gramaticale, non-sensuri), comic de moravuri (adulterul, șantajul, alegerile trucate) și comic de nume (Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache — nume care sugerează mâncare, moliciune, dandana).

Fiecare personaj are formula lui: Trahanache — „Ai puțintică răbdare!”; Pristanda — „Curat...!”; Farfuridi — „ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica”; Cetățeanul — „Eu cu cine votez?”. Ticul e principalul mijloc de caracterizare indirectă.

Caragiale construiește tipuri clasice: demagogul (Cațavencu), încornoratul (Trahanache), cocheta (Zoe), servilul (Pristanda), prostul (Farfuridi), senilul canalie (Dandanache). De aici filiația clasică a comediei.

Indicațiile scenice sunt scurte, dar precise, și au rol de caracterizare: felul în care intră un personaj, tonul cu care vorbește, gesturile. La piesă, ele sunt „vocea autorului”.

„Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.”

Cațavencu, la întrunire. Model perfect de demagogie: fraza se contrazice singură, dar sună bine. Citatul standard pentru comicul de limbaj.

„Ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo...”

Farfuridi. Non-sensul absolut, prezentat ca poziție politică — esența comicului de caracter.

„Eu cu cine votez?”

Cetățeanul turmentat. Întrebarea alegătorului care nu contează. Se citează la tema satirizării vieții politice.

„Curat murdar!”

Pristanda. Contradicția în termeni — servilismul care aprobă orice, chiar și ce nu se poate aproba.