Moromeții

Vara lui 1937, în Siliștea-Gumești. Ilie Moromete are o familie complicată: trei băieți din prima căsătorie (Paraschiv, Nilă, Achim), plus Catrina, a doua soție, și copiii lor (Niculae, Tita, Ilinca). Familia are pământ, dar și datorii — foncierea, rata la bancă, taxele. Preda deschide romanul cu fraza care dă cheia întregii cărți: în câmpie, oamenii credeau că „timpul era foarte răbdător cu ei”.

Cea mai comentată scenă a romanului. La masă, fiecare stă la locul lui: Moromete pe pragul care îi dă putere să-i domine, cei trei băieți mari deoparte, Catrina cu copiii ei de partea cealaltă. Aparent e o familie; de fapt sunt două tabere, iar tatăl le ține împreună doar prin autoritatea lui. Așezarea la masă e o hartă a conflictelor care vor exploda.

Duminica, la fierăria lui Iocan, bărbații satului discută politică și se ascultă unii pe alții. Moromete e vedeta: citește ziarul, comentează, ironizează. Acasă însă lucrurile se strică: cei trei băieți mari vor să plece la București cu oile și cu caii, ca să-și facă viața lor. Moromete amână tot: plata datoriilor, vânzarea pământului, discuția cu fiii.

Paraschiv, Nilă și Achim fug la București cu caii și cu banii de pe oi. Familia se rupe definitiv. Moromete e nevoit să vândă din pământ ca să-și plătească datoriile.

Volumul se închide cu răsturnarea frazei de la început: „timpul nu mai avea răbdare”. Lumea satului tradițional, cu ritmul ei lent, s-a terminat. Niculae, fiul cel mic, rămâne să ducă mai departe o altă cale — cea a școlii.

• ·Ironic și inteligent: își apără libertatea prin vorbă și prin disimulare.
• ·Contemplativ: îi place să stea pe stănoaga podiștei și să privească lumea — luxul lui e timpul.
• ·Autoritar, dar prin prestigiu, nu prin violență: își ține familia cu vorba, nu cu mâna.
• ·Slăbiciunea lui e amânarea: crede că lucrurile se rezolvă de la sine și pierde exact prin asta.
• ·Călinescu-l ar numi un tip; Preda îl face individ — de aici modernitatea personajului.

„Domnule... eu totdeauna am dus o viață independentă.”

• ·Muncitoare și credincioasă; îi reproșează lui Moromete că nu i-a trecut casa pe numele ei.
• ·Se simte străină în propria familie, între copiii ei și cei ai bărbatului.

• ·Nemulțumiți: simt că muncesc pentru un pământ care nu va fi al lor.
• ·Sunt manipulați de sora tatălui, Guica, împotriva Catrinei.
• ·Fuga lor nu e răutate pură, ci revoltă împotriva unui tată care amână orice hotărâre.

• ·Vrea la școală, nu la oi — semnul unei alte lumi care începe.
• ·Devine, în volumul al II-lea, personajul central: destinul lui continuă romanul.

Volumul se deschide cu ideea că „timpul era foarte răbdător cu oamenii” și se închide cu „timpul nu mai avea răbdare”. Cele două formule încadrează romanul și îi dau tema. Elementul cel mai sigur de punctat.

Așezarea la masă e o schemă a familiei: Moromete pe prag, deasupra tuturor; băieții mari într-o parte, Catrina cu ai ei în cealaltă. Toate conflictele romanului sunt vizibile aici, înainte de a izbucni.

Spațiul libertății și al vorbei. Duminica, în fierărie, țăranii discută politică. Aici Moromete e cel mai el însuși — și tocmai contrastul cu neputința lui de acasă dă măsura personajului.

Titlul la plural mută accentul de la individ la familie: obiectul romanului nu e un om, ci destrămarea unui grup — și, prin el, a unei lumi.

Persoana a III-a, narator obiectiv, dar cu multă vorbire indirectă liberă: adesea vedem lumea cu ochii lui Moromete și îi auzim ironia în chiar fraza naratorului.

„Timpul era foarte răbdător cu oamenii; viața se scurgea aici fără conflicte mari.”

Incipitul. Se pune obligatoriu în pereche cu finalul, ca să demonstrezi simetria și tema timpului.

„Timpul nu mai avea răbdare.”

Finalul volumului I. Răsturnarea incipitului: istoria a intrat în sat și a spulberat ritmul vechi.

„Domnule... eu totdeauna am dus o viață independentă.”

Moromete despre sine. Independența e valoarea lui supremă — și motivul pentru care refuză să se supună presiunii banilor și a fiilor.